În 2004 am pornit într-un tur pe biciclete pentru a străbate Transfăgărășanul alături de Doru Platon, pe atunci unul dintre cei mai activi membri ai Clubului de Turism și Ecologie “Turistor” din Iași. Retranscriu povestirea acestui tur așa cum a apărut atunci într-o revistă pe care o scotea clubul amintit.

A fost o tură foarte faină. Ceea ce a contribuit în primul rând a fost vremea care a ținut cu noi. În 4 zile nu ne-a plouat decât vreo jumătate de oră. Apoi a fost faină datorită companiei lui Doru care tot timpul a avut ceva de spus: glume, povestiri, cântece, cu Doru nu poți să te plictisești. Când eram pe urcarea spre Bâlea Lac și eu abia mai suflam, el cânta cântece de petrecere sau din repertoriul trupei Phoenix. La un moment dat, când s-a oprit să facă niște poze, eu am mers înainte și astfel am avut parte de 10 minute de liniște dar m-a ajuns din urmă și și-a continuat recitalul exact de unde rămăsese, ca un CD player pus pe “pause” și căruia îi dai drumul să cânte mai departe.
A fost faină și datorită peisajului superb, începând cu culoarul Rucăr-Bran cu casele risipite pe dealuri și priveliști minunate asupre munților Bucegi și Piatra Craiului, Cheile Dâmbovicioarei prin care am trecut pentru a ajunge la peștera Dâmbovicioara pe care Doru a vrut să o vadă dar s-a întors dezamăgit. Acolo plătești ca să vezi niște pereți afumați, lipsiți de formațiuni calcaroase și să asculți basme despre haiduci care s-au ascuns în peșteră, spuse de niște copii care au rol de ghid. Au fost apoi muscelele argeșene cu livezi și pășuni. Șoseaua dintre Câmpulung și Curtea de Argeș trece peste acestea așa că nu ai altă soluție decât să uuuuurci apoi cobori și iar uuuuurci și iar cobori și tot așa de 6 sau 7 ori. Au mai fost și Munții Făgăraș care nu se poate să nu te impresioneze prin masivitatea lor.
Am rămas foarte impresionați și de călugării de la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung care ne-au lăsat să punem cortul în curtea mănăstirii și nu au vrut să ne ia nici un ban pentru asta. În schimb, Mănăstirea din Curtea de Argeș mi-a lăsat un gust amar deoarece este un obiectiv foarte vizitat și de aceea este foarte zgomotos, iar când ghidul, înainte de a începe să povestească despre biserică, te întreabă dacă ai bilet, începi să te întrebi dacă dacă ai venit la mănăstire sau la cinematograf. M-a dezamăgit un pic și comportamentul paznicului de la cetatea Poienari unde am ajuns pe seară și acesta tocmai era în drum spre casă. Asta nu l-a împiedicat însă să ne taxeze pentru viziztarea cetății și pentru aparatul foto, nu ne-a dat bilete și m-a pus să deschid și geanta în care aveam actele, banii și câteva lucruri mai de valoare, ca să se convingă că nu am cameră video și să ne mai ia ceva bănuți. Cu ce a luat de la noi i-a ajuns probabil să se îmbete în seara aia la cârciuma din sat. Chiar dacă am plătit cam mult, a meritat să urcăm până în vârful dealului unde se află cetatea pentru priveliștea superbă de acolo.
A fost frumos și pentru că am putut să ne scăldăm în Lacul Vidraru, a fost frumoasă și plimbarea pe vârful Vânătoarea lui Buteanu chiar dacă nu am văzut nimic de acolo din cauza ceții. În schimb ne-am clătit ochii din plin cu imaginea lacului Capra.
A fost interesant să vizităm ruinele unui castru roman de lângă Câmpulung dar și muzeul aflat în incinta mausoleului închinat eroilor căzuți în luptele ce s-au dat în zonă în timpul primului război mondial. Aici, niște manechine îmbrăcate în uniformă militară și o instalație primitivă de sunet și lumini încearcă să vă facă să vă dați seama cum era pe front în timpul luptelor.
Au fost și momente amuzante cum a fost și cel din satul Oești unde se afla un monument închinat marelui om de munte ce a fost Emilian Cristea, iar când Doru i-a întrebat pe niște copii ce se jucau pe acolo dacă știu cine a fost Emilian Cristea aceștia au răspuns că a fost un om care a murit pentru că umbla prin munți. A fost amuzant și când nu am putut dormi o jumătate de noapte din cauza unui pârș care a intrat în cortul nostru fără să ne ceară aprobare și, deși nu a atentat la proviziile noastre alimentare, făcea zgomot când umbla printrea bagaje. Fază haioasă a fost și atunci când cineva, care l-a văzut pe Doru cu pelerina de ploaie fluturând în spate a strigat după el “Batman forever!”.
Au fost și momente mai puțin amuzante inițial dar de care am râs mai târziu. Astfel, în timp ce eram pe o coborâre cu aproape 50km/h, un cal care păștea liniștit în șanțul de pe marginea drumului, s-a speriat și a sărit pe șosea chiar în fața mea. Am frânat de au scârțâit cauciucurile pe asfalt dar impactul a fost inevitabil. Rezultatul: câteva contuzii, un genunchi julit și roata din față descentrată. Asta de partea biciclistului, calul cred că nu a pățit nimic pentru că a fugit pe o pășune în partea cealaltă a drumului. Partea cea mai haioasă a fost că, în timp ce eu stăteam pe marginea drumului și încercam să-mi revin din șoc, un țigan într-o căruță, care a văzut toată faza, oprește lângă mine și, fără să coboare, mă întreabă: “Te doare? S-a speriat, gloaba dracului.” Și după o scurtă pauză mă întreabă iar: “Da’ te doare?” După aia a început să se certe cu o țigancă pentru că nu știau al cui e calul cu pricina, așa că dacă am văzut că nu am nici o șansă să primesc o mână de ajutor din partea lor, m-am suit pe bicicletă și am plecat mai departe.
A fost frumoasă și coborârea în mare viteză de la Bâlea Lac până în Cârțișoara, cu porțiuni în care depășeam mașinile cu șoferi cărora le era frică să le dea gaz prea mult. Când am ajuns în vale, am luat hotărârea să mergem din Cârța cu trenul până în Brașov. Nașul a fost de treabă și ne-a ajutat să urcăm bicicletele în tren, am dat la pace cu el și nu ne-a tăiat chitanță pentru ele, și uite așa miercuri seara eram înapoi în Brașov. A doua zi urma să facem mici reparații la biciclete și să ne pregătim bagajele pentru că urma să plecăm într-o tură de două săptămâni în Carpații Orientali.