Extras din “Poziția oficială a Federației Europene a cicliștilor despre îmbunătățirea siguranței pe bicicletă fără a obliga purtarea căștii de protecție”.
Cel mai mare obstacol pentru a merge cu bicicleta este adeseori lipsa siguranței rutiere, deci îmbunătățirea siguranței rutiere trebuie să fie tema centrală a oricărei politici de promovare a ciclismului. Politicienii din câteva țări au introdus recent legi privind obligativitatea purtării căștilor. Deși este adevărat că purtarea unei căști poate oferi protecție în anumite circumstanțe, făcând-o obligatorie ar face pe mulți oameni să renunțe la mersul pe bicicletă. Alții intenționat nu ar respecta legea considerând-o nerezonabilă și irelevantă. Cel mai rău dintre toate, casca de ciclism nu oferă protecție efectivă în coliziunile cu mașini, principala cauză a morții sau a rănirilor serioase. Căștile oferă ceva protecție a capului în cazul unei coliziuni dar ele nu pot preveni accidentarea. Federația Europeană a cicliștilor crede că, în loc să forțeze bicicliștii să poarte căști, autoritățile ar trebui să se concentreze pe prevenirea accidentelor. Promovarea purtării căștilor nu este o cale bună de a îmbunătăți siguranța acestora. Străzi mai sigure pentru bicicliști pot fi obținute prin eliminarea pericolelor și calmarea traficului.
MITURI DESPRE CASCA DE BICICLIST
1. Casca de biciclist salvează vieți.
Atâta timp cât este adevărat că ele pot salva vieți, potențialul căștilor este supraestimat. Numai căștile certificate și aprobate rezistă unui impact la viteze mai mari de 23 km/h. O lege care să oblige purtarea ei ar reduce numărul bicicliștilor ceea ce ar duce la creșterea numărului de morți din cauza atacurilor de inimă și a altor boli asociate cu o viață sedentară. Efectul ar fi creșterea morților premature.
2. Au fost multe controverse când s-a introdus obligativitatea purtării căștii de către motocicliști dar timpul a demonstrat că a fost o decizie bună. La fel ar fi și în cazul bicicliștilor.
Protecția oferită de o cască de motocilclist nu poate fi comparată cu cea oferită de casca de biciclist. Un ciclist trebuie să pedaleze din greu pentru a urca o pantă și capul trebuie să fie bine ventilat și nu suportă greutatea unei căști care să-i acopere tot capul fără să afecteze sănătatea ciclistului. Motociclistul circulă cu viteză mult mai mare și un accident poate fi provocat de o ușoară mișcare a mâinii fără un efort fizic. Faptul că bicicleta și motocicleta au același număr de roți nu este un motiv să se aplice aceleași reguli.
3. Cicliștii de competiție și cei de off-road se expun la riscuri mai mari și au nevoie de protecții.
Unele acticvități sportive necesită protecții cum ar fi, armuri, genunchiere sau căști dar acest tip de activități nu au legătură cu mersul pe bicicletă în trafic. Faptul că unii cicliști dezvoltă un grad ridicat de risc nu justifică faptul că toți biciclișii trebuie să poarte căști tot timpul.
4. Promovarea purtării căștii este o cale cu costuri reduse de a reduce moartea bicicliștilor.
Dispozitivele de protecție plătite de fiecare sunt ieftine în privința costurilor pentru autorități dar care este costul total efectiv? Căștile nu sunt eficiente în toate cazurile și coliziunea dintre un ciclist și un vehicul motorizat va fi fatal. Casca de ciclist nu oferă o protecție efectiivă împotriva accidentelor fatale pe șosea.
5.Căștile ar trebui să fie purtate măcar de copii care sunt mult mai vulnerabili decât ceilalți.
Străzile trebuie adaptate abilităților utilizatorilor vulnerabili: copii, vârstnici și celor cu dizabilități. Cu toate acestea, este ceva adevăr în acest argument, copiii au o percepție redusă a riscului și sunt mult mai des implicați în accidente ușoare, cum ar fi căderea cu bicicleta. În acest caz căștile oferă o protecțe reală. Pe de altă parte, acest fapt îi poate descuraja pe unii copii să meargă pe bicicletă. Pentru ca promovarea ciclismului să aibă succes nu trebuie să descurajăm copiii să practice acest tip de activitate. Părinții trebuie să fie aceia care iau decizia de a purta cască sau nu de către copiii lor.
6. Campaniile în care se recomandă purtarea căștii nu funcționează, așa că trebuie să fie obligatorie.
Acest argument presupune că purtarea căștii este soluția pentru siguranța rutieră, dar crearea de drumuri mai sigure sunt mult mai eficiente. Legislația privind căștile pot distrage atenția de la nevoile dezvoltării unor drumuri mai sigure și nu este productivă. Aceasta ar duce la creșterea disprețului pentru codul rutier și pentru lege în general.
La fel ca și alte mijloace de transport, ciclismul nu este total sigur dar nici atât de periculos cum crede multă lume. Studii făcute în mai multe țări arată că praticarea cu regularitate a ciclismului este benefic pentru sănătatea națiunii. Se arată, de asemenea, că dacă 10% din populație ar renunța la bicicletă. așa cum s-ar întâmpla dacă purtarea căștii ar fi obligatorie, sănătatea tuturor ar avea de suferit. Numărul de ani de viață dobândiți ca rezultat al mersului pe bicicletă este de 20 de ori mai mare decât anii pierduți de bicicliști în accidentele din trafic.
În 1991, purtarea căștii a devenit obligatorie în Australia și Noua Zeelandă. Efectul acestei legi a fost că numărul bicicliștilor a scăzut cu 30-40% în timp ce numărul accidentelor cu vătămări la cap a scăzut foarte puțin, chiar dacă numărul persoanelor care purtau cască a fost mai mare. În același timp, numărul accidentelor cu vătămări la cap în rândul pietonilor, care nu erau obligați să poarte cască, a scăzut cu 30%. Cauza principală a fost o campanie eficientă împotriva consumului de alcool la volan și vitezei excesive.
Studiile din Australia și Noua Zeelandă arată faptul că purtarea căștii face mersul pe bicicletă mai periculos. O posibilă explicație pentru aceasta ar fi că bicicliștii care poartă cască se simt mai puțin vulnerabili și mai neatenți espunându-se unor riscuri pe care atfel le-ar fi evitat, crescând riscul implicării într-un accident. De asemenea, șoferii care văd un biciclist purtând cască îl consideră protejat ceea ce în subconștient compensează prin reducerea riscului și nu mai reduce viteza ori lasă mai puțin spațiu între mașină și biciclist.
Este de asemenea dovedit că un număr mai mare de bicicliști pe șosea are un efect pozitiv asupra comportamentului șoferilor. Când numărul de bicicliști scade, atitudinea șoferilor se schimbă și mersul pe bicicletă devine mai periculos. Statisticile din alte țări arată că cu cât mai mulți bicicliști sunt pe șosele cu atât mai puține accidente sunt produse raportat la numărul de kilometri.
Obligativitatea purtării căștii are, în cel mai bun caz, un mic efect pozitiv în siguranță și, în cel mai rău caz, un puternic efect negativ pentru un număr mare de bicicliști.
Viața este periculoasă și oamenii sunt răniți sau mor într-o gamă largă de accidente. Comparând cu alte mijloace de transport și cu alte activități zilnice, mersul pe bicicletă nu este atât de periculos cum perceput de persoanele care nu folosesc bicicleta. Campaniile în care se recomandă purtarea căștii consolidează această percepție falsă de activitate periculoasă. În realitate, atât pentru cicliști cât și pentru pietoni, accidentele grave sau fatale au în comun o singură cauză: condcerea cu viteză a unui vehicul cu motor. Singurul mod de rezolva această problemă este stoparea circulației cu viteză mare și periculoasă.
Nu toate victimele cu accidente creniene sunt bicicliști, așa cum o arată statisticile din Marea Britanie, între anii 1987 și 1991.
Șoferi: 40.5%
Pietoni: 39,1%
Motocicliști; 11,9%
Bicicliști: 8,5%
Așa cum se vede, concluzia logică ar fi că șoferii și pietonii au mai mare nevoie de căști decât bicicliștii.
Unele cercetări medicale sugerează că purtarea căștii a redus numărul de răniri în zona capului între 1% și 50%, dar cauza acestei reduceri adeseori nu este raportată. Această scădere poate fi din cauza reducerii numărului de bicicliști prin descurajarea acestora odată cu introducerea obligativității purtării căștilor.
Noi considerăm că traumatismele craniene nu sunt singurele răni suferite de bicicliști în accidente fatale, în multe cazuri altele au dus la decesul victimei. În Catalonia, din 5 bicicliști care au decedat între ianuarie și iunie 1998, patru purtau căști. Aceasta nu le-a salvat viața.
În iulie 1998, Asociația Medicală Britanică a respins un memoriu privind sprijinul pentru a obliga bicicliștii să poarte cască. Aceștia au considerat că aceasta va duce la reducerea numărului de bicicliști, așa cum s-a întâmplat în Australia, și aceasta este contrar principiilor Asociației de a promova un stil de viață sănătos.
Dacă o mașină care merge cu 46,5 km/h lovește un biciclist, forța impactului ar fi suficientă pentru a propulsa biciclistul la o înălțime echivalentă cu etajul 13 al unui bloc. L-ar proteja casca în acest caz?
Rămâne la aprecierea voastră dacă vreți sau nu să purtați cască, legislația din România nu vă obligă ci doar o recomandă.